Proprietatea creatiei

Principala problema sunt preturile. Si mentaliatea cumparatorului „de ce sa platesc cand pot sa-l am gratis?”. Si lipsa unui model de vanzare „on line” care sa tina cont de promotia intrinseca. Prin buzz. Prin curente de tipul „am auzit de pe la altii”.

Pe aici un CD „en vogue” costa in medie cam 15 euros  – 15 cantece in medie, cam 3 minute cantecul, deci un euro cantecul si 33 de centi minutul. Un DVD cam tot pe acolo. In medie. Un acces la un film intr-o sala costa cam 5 euros –  90 de minute in general deci cam 6 centi minutul. Se mizeaza pe volume si se castiga atuci cand volumele sunt mari. Clientul plateste, consuma, banii se distribuie dupa un model prealabil cunoscut: % pentru autor, % pentru interpret, % pentru casa de discuri, % pentru lantul de distributie, % pentru eventualii sponsori, % taxe la stat.

Un exemplu de % pentru un CD (sursa aici)

Casa de discuri:           52 %

Lant de distribution      22 %

Interpret                      19 %

Drepturi de autor           7 %

Si in detaliu % casei de discuri :

Taxe de inregistrare    6 %  ( 3,21 % din costul total)

Exploatare                17 %   1(9,14 % din costul total)

Productie                  21 %  (11,30 % din costul total)

Cheltuieli generale   25 % (13,40 % din costul total)

Promotie                  31 %   (16,60 % din costul total)

Mda, …in final creatia propriu zisa nu cantareste prea mult, sa zicem maximum 26% fara promotie. Cu alte cuvinte pentru un CD vandut azi la 15 euro platim defapt numai maxim 4 euros pentru creatia propriu zisa, restul se distribuie. Bine de tot.

Daca acelasi CD s-ar vinde „on line” direct de catre autor n-ar trebui sa coste mai mult de 4 euros pentru 15 cantece deci cam 30 de centi cantecul unitar. Inca odata : maximum. Caci ar fi inteligent daca s-ar utiliza modele de pret in functie de utilizare.

Am putea imagina de exemplu un sistem „forfait pentru x copieri” pentru a lua in considerare interesul „prietenilor”, interes cu doua fete, una cu minus si alta cu plus.  Caci un interesat copiaza si spune mai departe. Deci, promotie. Pentru % ar trebui apelat la statisticieni si analisti comportamentali pentru a completa formula:

„Cati din cei care cumpara dau mai departe, cati din cei care cumpara spun mai departe, cati din cei ce au luat spun mai departe” (am considerat aici ca cei ce au luat gratis nu mai pot da).

S-ar putea insa imagina si un alt model :  „cu cat spui mai mult mai departe, cu atat te costa mai putin”. Bonuri de reducere, posbilitatea de a da mai departe gratis, etc.

Genul asta de modele sunt aplicabile bineinteles la orice fel de „creatie” : text, fotografie, film, muzica, etc. In anumite cazuri s-ar putea introduce si criteriul „colaborativ” gen „contribui intr-un fel, esti rasplatit”. Ex:carti on line, comentariile sunt luate in considerare in mod iterativ.

Eu una cred ca orice creatie de valoare trebuie rasplatita caci in spatele fiecarei creatii sunt zeci de ore de munca asidua. Dar cred ca accesul la creatiile altora trebuie sa ramana accesibil. In interesul tuturor.

Cam asta ar fi viziunea mea asupra subiectului :

Scrie pe blogul tau (cel puțin) trei schimbări care ar ajuta atât deţinătorii de drepturi (autori, jurnaliști, fotografi, artiști) cât şi utilizatorii operelor (bloggeri, site-uri, radiouri, televiziuni, agenții de publicitate) pe Internet. Cum vezi tu un Internet ideal în care artiștii sunt recompensați pentru operele lor și utilizatorii au acces facil la informație și divertisment online. Adaugă link către  site-ul www.orda.ro si blogul www.floringrozea.com. Pune articolul tau in formularul de mai jos.

3 thoughts on “Proprietatea creatiei

  1. Modelul „învechit”, ca să zicem aşa, are sens pentru distribuţia de prostii. Un autor ca Dan Brown are toate motivele să cedeze majoritatea profiturilor: pe puterile proprii, ar vinde 200 de exemplare. Cu suficient marketing, cărţile lui ajung la câteva milioane de oameni cărora le place entertainmentul ieftin, iar el câştigă mult mai mult decât ar face-o în scenariul iniţial.

    Ah, şi apropo, modelul nou în care artistul interacţionează cu masele are şi el problemele lui. Internetul şi internauţii pot fi foarte abrazivi cu un om pe care nu-l cunosc. Uneori să ai un filtru între tine şi public nu e un lucru rău.

    • Ar mai fi probabil si aspectul „valoare”. In modelul „invechit” s-a stabilit o scara a valorilor bazata pe prestigiul unei edituri si uneori calitatea continutului prin prisma pretului (asta mai rar). Relativ la filtru este necesar a putea estima nivelul calitativ al unei opere, a filtra „deseurile” de tot restul. In noul model se poate imagina un autofiltraj realizat direct de publicul final. Sunt de altfel convinsa ca in vechiul model multe „opere” de calitate n-au fost publicate din cauza unui filtru mult prea restrictiv sau bazat pe niste criterii gresite. Sincer, nu cred ca exista model ideal, trebuie doar gasit un echilibru intre ceea ce se cere si ceea ce se propune.

      • Da, e şi ce spui tu, editura, publisherul aveau rol de gatekeeper, astfel încât girul unei edituri prestigioase avea şi el valoare prin prisma oamenilor ce alegeau ce să publice.

        Internetul a eliminat gatekeeperii, dar nu are cum să elimine şi nevoia de filtru, de om de încredere pe a cărui judecată să te poţi baza. Indiferent cum anume se (re)organizează distribuţia, girul rămâne o chestiune de interes. Pe teme de marketing, cred că lucrările lui Seth Godin (cartea Tribes, spre exemplu) te-ar putea interesa marginal.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s